Despre corupţie şi soluţii

Populaţia unui ţinut situat în vârful munţilor deşertici din Herat era disperată, după multe secole de dezordine şi proastă guvernare. Nu puteau aboli monarhia pur şi simplu, şi nici nu mai suportau multele generaţii de regi aroganţi şi egoişti. Prin urmare, au convocat Loya Jirga, cunoscutul sfat al înţelepţilor din acel loc.
Loya Jirga a hotărât să aleagă un rege la fiecare patru ani, care va avea puterea absolută. Va putea creşte impozitele, va putea cere supunere oarbă, va putea alege în fiecare noapte câte o femeie pe care s-o ducă în patul lui, va putea mânca şi bea oricât va dori. Se va îmbrăca cu cele mai frumoase veşminte, va călări cei mai frumoşi cai. în fine: orice ordin, oricât de absurd ar fi, va fi ascultat fără ca nimeni să nu poată întreba care-i este logica sau cât de drept este. Dar la sfârşitul celor patru ani va fi obligat să renunţe la tron şi să părăsească ţinutul, luându-şi cu el numai familia şi hainele de pe el. Toţi ştiau că asta însemna moartea în trei, patru zile, fiindcă în valea aceea nu exista nimic în afară de un imens deşert, cu ierni geroase şi veri toride.

Înţelepţii din Loya Jirga şi-au închipuit că nimeni nu va risca să-şi asume puterea, şi astfel se vor putea întoarce la vechiul sistem de alegeri democratice. Decizia a fost promulgată, tronul regal era gol, dar condiţiile pentru a-l ocupa erau dure. În prima clipă, mai mulţi s-au entuziasmat de posibilitate. Un bătrân cu cancer a acceptat provocarea, dar a murit de boală în timpul mandatului, cu zâmbetul pe buze. L-a urmat un nebun, dar din pricina problemelor mintale a plecat după patru luni (înţelesese greşit) şi a dispărut în deşert. După asta a început să umble zvonul că tronul era blestemat şi nimeni n-a mai îndrăznit să rişte. Ţinutul a rămas fără guvernator, confuzia s-a instalat, locuitorii au înţeles că tradiţia monarhică trebuia uitată pentru totdeauna şi s-au pregătit să-şi schimbe obiceiurile. Loya Jirga şi-a dat seama că luaseră o decizie înţeleaptă: nu obligaseră poporul să facă altă alegere, eliminaseră doar ambiţia celor care doreau puterea cu orice preţ.

Chiar atunci a apărut un tânăr, căsătorit, cu trei copii.
– Eu accept această sarcină, spuse el.
Înţelepţii au încercat să-i explice riscurile puterii, i-au amintit că are familie, că legea nu era decât o invenţie ca să-i facă să renunţe pe aventurieri şi despoţi. Dar tânărul a ţinut-o una şi bună. Şi, cum altă cale nu exista, Loya Jirga nu a mai avut încotro decât să aştepte încă patru ani pentru a-şi duce planul la îndeplinire.
Tânărul şi familia lui au devenit guvernanţi foarte buni; erau drepţi, împărţeau bogăţia mai bine, au scăzut preţul alimentelor, au dat petreceri populare ca să sărbătorească schimbarea anotimpurilor, au sprijinit arta meşteşugurilor şi muzica. În timpul acesta, în fiecare noapte o caravană trasă de cai părăsea oraşul, purtând căruţe încărcate şi grele, acoperite cu prelate în aşa fel încât nimeni să nu poată vedea ce se afla înăuntru. Şi nu s-au mai întors niciodată. La început, înţelepţii din Loya Jirga au crezut că se fură tezaurul. Dar, în acelaşi timp, s-au consolat cu ideea că tânărul nu se va aventura niciodată prea departe de zidurile oraşului, dacă ar fi făcut asta şi ar fi escaladat primul munte ar fi descoperit că toţi caii şi-ar fi dat sfârşitul înainte de a ajunge la destinaţie – se aflau în mijlocul unuia dintre locurile cele mai neprimitoare ale planetei. S-au strâns iarăşi şi au hotărât – să-l lase să facă ce vrea. Imediat ce i se va termina mandatul, aveau să meargă până la locul unde caii căzuseră de oboseală, iar călăreţii îi muriseră de sete şi aveau să recupereze tot. Aşa că nu s-au mai îngrijit de asta şi au aşteptat cu răbdare.

La sfârşitul celor patru ani tânărul a părăsit tronul şi ţinutul. Populaţia s-a revoltat: de multă vreme nu mai avuseseră un guvernator atât de înţelept şi de drept! Dar hotărârea Loyei Jirga trebuia să fie respectată. Tânărul s-a dus la soţie şi copii şi i-a rugat să-l însoţească.
– Eu vin, spuse femeia. Dar lasă-i măcar pe copii aici, ei vor putea să supravieţuiască şi să transmită mai departe povestea vieţii tale.
– Ai încredere în mine.

Tradiţiile tribale erau rigide, aşa că femeia nu avea alternativă şi trebuie să se supună soţului. Încălecară, se îndreptară spre porţile oraşului, îşi luară rămas-bun de la prietenii pe care şi-i făcuseră cât timp fuseseră la guvernare. Loya Jirga era mulţumită, chiar dacă aveau susţinători, trebuia să se împlinească soarta aleasă. Nimeni nu va mai risca să urce pe tron şi tradiţia democratică va fi în sfârşit restabilită. Imediat ce le va sta în putinţă vor recupera şi tezaurul care probabil că era abandonat în deşert, la o distanţă de mai puţin de trei zile.
Familia mergea prin valea morţii în tăcere. Femeia nu îndrăznea să scoată o vorbă, copiii nu pricepeau ce se petrecea, tânărul părea cufundat în gânduri. După ce au trecut peste un deal, au umblat o zi întreagă printr-o câmpie şi s-au culcat pe dealul următor.
Femeia s-a trezit în zori – voia să se mai bucure în ultimele două zile din viaţă de priveliştea munţilor pe care i-a iubit atât. Se duse pe culme şi privi spre partea cealaltă a versantului, unde ştia că o aşteaptă altă câmpie pustie. Şi-i stătu inima de spaimă. În toţi acei patru ani, caravanele care plecaseră noaptea nu duceau bijuterii, nici monede de aur. Duceau cărămizi, seminţe, lemn, ţigle, ţesături, condimente, animale, instrumente tradiţionale de săpat în adâncuri pentru a ajunge la apă.
Avea în faţa ochilor alt oraş – mult mai modern, mai frumos, cu toate lucrurile în ordine.
– Acesta e regatul tău, spuse tânărul, care tocmai se trezise şi se apropiase de ea. De când am aflat despre lege, am ştiut că nu puteam, în patru ani, să îndrept secolele de corupţie şi de proastă administraţie care au distrus ţinutul. Dar ştiam un singur lucru – puteam s-o iau de la capăt.

“Învingătorul este întotdeauna singur”, Paulo Coelho